Podul cu jucarii

#podulcujucarii

Cand eram mai mica, aveam o mare pasiune pentru povestile cu feti frumosi si zane magice, pentru basmele populare atat de indragite de copiii de varsta mea. Nu ca imi placea sa le ascult spuse de parinti sau bunici, ci sa le citesc singura si chiar sa creez altele in minte, cu imaginatia mea bogata. 

Ei bine, nici in ziua de azi nu ma dezmint. In continuare imi place sa creez scenarii, povesti, intamplari si legende care pur si simplu se formeaza in minte si nu imi dau pace pana nu le trec pe ceva.

O particica din satul Radaseni, loc de unde ma trag si de care sunt mandra

Pentru ca eram atat de axata pe jocuri frumoase, legende misterioase si povestiri cu talc, mi-am creat propria poveste in care personajul principal erau chiar jucariile minune. Poveste care se poate sa aiba un izvor de adevar si surse care m-au inspirat sa mi-o creez in minte. Este vorba despre o particica din satul Radaseni, loc de unde ma trag si de care sunt mandra.

Asadar, se facea ca exista o biserica frumoasa, verde, de lemn, la care mergeam aproape in fiecare duminica si sarbatoare alaturi de parinti si frati pentru a ne intalni cu Dumnezeu. Ma inchinam, sarutam icoanele si apoi ma asezam in genunchi langa usa, in fata icoanei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a asculta slujba si a ma ruga in liniste.

Eu nu eram un copil zbuciumat, dintr-aceia care se foiesc sau care se preumbla cand afara, cand in biserica. Stateam la locul meu pana se sfarsea rugaciunea, apoi ieseam afara pe banca si imi asteptam familia pana avea sa mergem cu totii acasa. Dar ce faceam eu intre timp, pana soseau ai mei?

Imi puneam imaginatia la incercare sau dadeam ascultare celorlalti copii ce stateau langa mine pe banca de afara, impresurata de vie si de miros de trandafiri. Asa se face ca am aflat si despre o casa veche care gazduia miraculosul pod cu jucarii al basmelor copilariei mele. Casa respectiva se afla chiar langa bisericuta despre care iti spuneam. Trebuia doar sa iesi pe aleea din spate, sa mai urci un pic ulita si sa traversezi la un moment dat.

Podul cu jucarii era Raiul vazut de copilul din mine

#podulcujucarii

Mereu am privit acea casa ca fiind vrajita, dar vrajita in sensul de fantastica, plina de magie, culoare si joc. Sau mai bine spus asa priveam podul acelei casute vechi, atat de inconjurat de mister. Se spunea ca acolo, odata ce urcai scarile de lemn pentru a ajunge sus, te intampina un fel de portal auriu prin care treceai si ajungeai intr-o incapere din care iti venea greu sa mai iesi.

Nu era nimic rau, urat sau necinstit in asta. Acel pod, acea casa, acea lume era creata parca special pentru copiii cuminti, care isi doreau sa vada cum arata toate jucariile din lume si sa se joace ore in sir nestingheriti de nimeni. Fara sa-i cheme parintii la masa, fara sa ii certe cineva ca incalca vreun teritoriu, fara taxa de intrare sau ceva de dat la schimb. Poate doar voiosie, bunatate, zambete, lacrimi de fericire si rasete senine si fara grija. Ai astea oricum erau oferite benevol.

Podul cu jucarii era Raiul vazut de copilul din mine, Raiul vazut doar prin ochii mintii, deoarece niciodata nu i-am calcat pragul fizic, doar in gand. Nu era nici un pacat. Ceilalti copii imi povesteau cum au intrat, cum au vazut sute de jucarii, pentru toata lumea, pentru fetite, pentru baieti, dar ceva Bun le spunea sa ramana cu jocul doar acolo, fara a lua nimic cu sine. Daca se incalca acea regula, celui cu pricina nu i s-ar fi intamplat nimic rau, dar ar fi ramas cu vina cum ca alti pitici asemenea lui nu vor mai putea  vedea Raiul si nici nu vor putea petrece ore in sir in acea lume de poveste, despre care numai in carti auzi si vezi.

Ca intr-o adevarata lume a copilariei, a inocentei si a jocului adevarat

#podulcujucarii

Nu am intrat in podul cu jucarii. Spun doar ca mi-ar fi placut.

Pentru ca si eu eram copil si simteam ca merit.

Pentru ca nu aveam acasa nici pe departe jucariile ce credeam ca exista acolo.

Pentru ca mi-ar fi placut sa stau in liniste sau in zambete alaturi de alti copii ca si mine, fara sa ma cheme cineva, fara sa ma certe si fara sa stiu ca am treaba de facut acasa.

Pentru ca adoram povestile magice in care puteam fi personajul principal.

Pentru ca intotdeauna mi-am dorit o papusa Barbie si nu am avut. Si chiar daca era un pod vechi dintr-o casa veche, era totusi fabulos si avea tot ce eu nu aveam.

Insa, cu siguranta si cu fericire iti spot spune ca ma bucur din inima pentru ceilalti tovarasi ai mei care au reusit sa ajunga acolo si sa se rupa pentru ceva timp de tot. Ca intr-o adevarata lume a copilariei, a inocentei si a jocului adevarat. Acum, ei sunt mult mai avuti decat oricine si pot spune cu adevarat ca si-au trait copilaria frumos, cum poate nici un copil din ziua de azi nu o mai poate face.

Dar, cine stie? Poate podul cu jucarii inca se mai afla in acea casa veche de langa bisericuta de lemn din Radaseni si inca mai asteapta copii care sa ii treaca pragul si sa-si imbogateasca copilaria. 

Sursa foto: Google